«

»

Mar 02 2017

Noaptea ce mă prinde singur – dialog

Oricât de ciudat ar părea și ar suna, uneori simţim nevoia să vorbim către nimeni. Că e vorba de natură, zeităţi sau persoane ce nu mai sunt lângă noi, când suntem singuri, avem nevoia să comunicăm.

Ei bine, eu vorbesc cu noaptea, probabil pentru că, nu-mi place soarele iar toate lucrurile de-mi plac se petrec după apusul soarelui.

Și cam ce-ai putea să vorbeşti cu cineva care nu-ţi răspunde?

Da, nu cred că ar fi prima dată când vorbesc fără să mi se răspundă, aşadar nu lipsa unui răspuns mă deranjează, ba din contră, îmi permite să-mi termin punctul de vedere fără să fiu întrerupt.

Lăsând ironiile la o parte, vorbesc cu noaptea cum vorbea Eminescu cu al său codru, cu sau fără lac în el.

(Comparația rămânând doar la nivelul că amândoi vorbim de nebuni din lipsă de interlocutor)

Adică în principiu, îmi povestesc gândurile, ca unui prieten, un prieten care nu judecă, oricâte aberaţii aș spune acolo.

Îi mai povestesc despre Neatente, despre stângăciile mele în relaţie cu ea, gânduri pe care n-aș vrea să le aduc la suprafaţă, dar care trebuie lămurite pentru a vedea absurditatea exprimării lor în cuvinte.

Noaptea

Noaptea

Pentru mine este un fel de exerciţiu pregătitor pentru momentele în care îmi voi găsi momentul oportun să-mi prezint ideile. Mă simt ca un avocat ce-și pregătește pledoaria acasă înainte de o înfăţişare în fața instanţei.

Iar noaptea, mereu dă acea senzaţie de secret, de ascuns, de protecție față de comunitate.

Oricâtă lumină ar genera stâlpul din fața blocului, va fi insuficientă să-mi inhibe această nebunie, eu voi continua să construiesc cu a mea minte universuri paralele în care lucrurile s-ar fi petrecut altfel decât au căzut în realitate.

Precum “stelele” de se jucau pe cer într-o noapte de august de le urmăream întins pe asfalt pe o stradă uitată de lume, așa și eu urmăresc cu mintea cum s-ar fi putut fabrica trecutul dacă aș fi ales altceva, cum se va contura viitorul dacă în continuare voi alege precum am făcut-o în trecut.

Și totuşi în nebunia mea, toate au o logică, în sensul în care “saying is believing”, un gând materializat prin voce este mai real decât o idee fugitivă alungată de conștientul preocupat de probleme cotidianului.

Și în practică, ce-i zici?

Te privesc pe geam, tu nu înțelegi, unde naiba te grabești?

Cine te aleagă, și unde vrei să fugi, odată plecată încotro ajungi?

Eu stau aici, mă uit spre ea, luna veni pe partea mea.

E ciudată poziţia ei, cred ca e în faza trei.

Oh, tu noapte de-ai putea, să-mi faci legătura cu ea.

E apel urgent și vreau să-i spun, trecut-au zile, greu’i acum

Am uitat să-i zic ceva, poate va putea ierta

Dar timpul meu încet el trece, iar în juru-mi totu-i rece.

Tu ce crezi, oh lună spartă, de-mi răspunde, o să-i placă?

Ce-i voi spune, cum va fi, ce-i propun eu zi de zi.

Să stea pe loc, să nu mai fugă, să n-o ia ca pe-o poruncă.

Dar ziua-i grea, noi tot la muncă, noaptea aştept să mi te aducă.

Noapte tu-n puterea ta, ne-ai putea teleporta?

Departe de toţi ce ei ar vrea, să se pună calea mea.

Te las totuşi să vii lejer, nu viteză vreau să-ți cer.

Ci atunci când tu sosești, timpu’n loc să mi-l opreşti.

Să-o pot privi acu din nou, cum făcui de anu’ nou.

Să-i spun ce-a ei urechi nu vrea să asculte, că’s ele vrute sau nevrute.

Închei odată, s-a sfârșit, scrisoarea trebuie să-o trimit.

Bitzu

Dă cu paru..