«

»

Nov 02 2016

To all the things I left behind

În viață, oamenii ne greșesc iar asta doare, uneori foarte rău. E în natura noastră cumva să cautăm răzbunare, și probabil imposibil să vedem dincolo de ura ce ne cuprinde.

Însă, după multe astfel de încercări am ajuns la concluzia că, nu merită timpul. Nici răzbunarea, deși oh.. cât de inventiv aș putea fi, nici agonia, nici dorul… nimic, pui punct și nu te mai uiți înapoi.

Sună ușor de zis, imposibil de făcut, dar acesta este scopul. Aici trebuie să încercăm să tindem, spre a ne redresa viața în loc să ne-o facem un chin.

Nu gânduri de ce ar fi putut fi, nu gânduri la ce a fost… ci normalitatea a ceea ce a fost înaintea relației.

To all the things I left behind

To all the things I left behind

Și probabil că mă contrazic acum pe anumite aspecte, nu putem fi roboți, însă consider că asta e soluția cea mai bună, o cale de mijloc, pentru a izola cumva capitolele închise de restul vieții.

Sună bine, venind de la o personă care și-a distrus jumătate dintr-o relație vorbind despre relația de dinainte și cum lucrurile erau bune sau rele atunci, asta în loc să contruiesc de la zero noile sisteme de valori.

Da, oamenii își pun amprenta în viața unui om, dar eu vorbesc să nu cădem în extrema opusă, să nu ne lăsăm marcați de o anumită persoană pentru că, pentru mine cel puțin, problema e când aud expresii de genu: “nu-mi mai trebuie nimic“, “eu-mi bag picioarele“, “toți/toate îs la fel“.

Prostia cea mai mare în aceste expresii este că acorzi credit prea mult persoanelor de ți-au greșit sau celor care prin faptelor lor ți-au cauzat durere (not the same thing btw).

Ce vreau să zic prin asta e că, nu poți să lași persoana, pe care tu consideri (inserați adjectivul cuvenit) – o nenorocită să dicteze ce faci tu cu fericirea ta. Cum adică aia decide dacă eu o să mai iubesc, dacă o să mai simt bucurie în viață mea vreodată, dacă mai cred în relații sau dacă o să mai am încredere în cineva… no.. fuck no…

Ce am eu să le zic lor?

Să vă găsiți fericirea și liniștea necesară. Pe mine nu mă încălzește cu nimic să mă gândesc că persoanele pe care le-am iubit suferă, pentru că asta e faza… chiar le-am iubit prin urmare le-am dorit fericirea… și dacă nu le mai iubesc acum, este pentru că nu se mai poate doar că asta nu atrage după sine dispariția dorinței mele ca ele să fie fericite.

În ceea ce privește “the second chance”, sunt de părere că nu există așa ceva. Poate mă înșel…

Și văd foarte multe exemple care îmi confirmă acest lucru.

Când o relație se termină cu scandal și cu durere, deobicei ceva s-a rupt acolo… iar problema de a cauzat ruperea e posibil să mai apară, iar frică că se va repeta va rămâne mereu într-un colț al minții împiedicându-ne să fim complet fericiți.

Vorbeam într-un articol, cel cu crescătorii de mirese, că după ce ai trecut prin foarte mult rahat, nu mai poți vedea omul acela cu aceeași ochi, consider acum că ideea e puțin incompletă.

Se zice că o rană de război este un lucru nobil, sau mă rog era pe vremuri, o cicatrice.. o cusătură mai urâtă stârnea oarecum admirația oamenilor pentru sacrificiul făcut și implicit al țării care te-a trimis acolo. Ei bine.. cam așa ar trebui să fie defapt și cu toate cârpelile făcute în relații. Să te facă eroul de război pe care ea să-l prețuiască pentru că nu și-a băgat lula la primul glonte de i-a trecut pe la ureche.

To all the things I left behind: Thank you for making me stronger.

Bitzu

1 comment

  1. Mihai T.

    Un articol amplu. Felicitari!

Dă cu paru..