Lungul drum spre tine – Adierea unei nopți de vară

Plecat-a prima frunză din copac, galbenă aprinsă, și’n valul vântului se aruncă, acu că e desprinsă.

În vraja lui, o va purta pe culmi să tot privească. La fereastra lu’ Em va poposi, doar ca să-l necajească.

“Zâmbește-i des”, îi spuse lui, în timp ce se-nclină. La ce rost?. Răspunse el, sorbind cu deznădejde.

Din cupa’i plină iar de vină, umplută ochi orbește. La ce rost? Repetă surd, oricum pe ea n-o mai ajung.

Ea fuge’ntruna, și hai-hui. Aș strânge-o’n brațe, dar ea nu-i. Și vina-i toată doar a lui. A lui și-a norocului.

De l-a avut și l-a lăsat, acum norocu-i vinovat. La rândul lui când a venit, pe Em l-a cam tot sărit.

Ce-i pasă lui, și frunzei sale, ce prin vânt o poartă agale, că se lovește de pereți? Ce? Jocul vieții nu-l înveți?

El te’nconjoară și te prinde, te trage repede’nainte. Apuci și tu să-ți mai găsești, … cuvinte??

E glasul greu, prăpăstios, că vinu-i tare siropos, aduce a toamnă când frunza ajunge jos.

Dar nu e jale, nicidecum, că toamna vine, nu oricum. O vede uscată, toată scrum.

Îi plânge soarta frunzei acum. Dar nu e timpul lui pierdut, adună planuri de demult.

Cap la cap el le combină, piesele de se îmbină, noaptea lungă, luna plină…

…

Adierea unei nopți de vară

Și totuși adierea lină… a nopții de vară, când tre să vină, Neatenta‘n calea lui.

Dar ia-o pe ea de unde nu-i, și astea’s iar în capul lui, pe baza lui, a vinului.

“Zâmbește-i des”, dar cu ce rost? Pe unde merg, eu am mai fost.

Tot ce-am știut, m-a ajutat, în viața să nu fiu legat, în gânduri reci, întunecate, așa ..

ca la’nceput de noapte.

…

Zâmbindu-i des, la chipul ei, o las să zboare sus la zmei.

O Neatentă, povestea ei, spusă clar în glasul frunzei.

Bitzu